„Dormeam cu aparatul lângă pat!”

  • strict warning: Non-static method view::load() should not be called statically in /home/revistaj/public_html/sites/all/modules/contrib/views/views.module on line 879.
  • strict warning: Declaration of views_handler_filter::options_validate() should be compatible with views_handler::options_validate($form, &$form_state) in /home/revistaj/public_html/sites/all/modules/contrib/views/handlers/views_handler_filter.inc on line 0.
  • strict warning: Declaration of views_handler_filter::options_submit() should be compatible with views_handler::options_submit($form, &$form_state) in /home/revistaj/public_html/sites/all/modules/contrib/views/handlers/views_handler_filter.inc on line 0.
  • strict warning: Declaration of views_handler_filter_boolean_operator::value_validate() should be compatible with views_handler_filter::value_validate($form, &$form_state) in /home/revistaj/public_html/sites/all/modules/contrib/views/handlers/views_handler_filter_boolean_operator.inc on line 0.
  • strict warning: Declaration of views_plugin_style_default::options() should be compatible with views_object::options() in /home/revistaj/public_html/sites/all/modules/contrib/views/plugins/views_plugin_style_default.inc on line 0.
  • strict warning: Declaration of views_plugin_row::options_validate() should be compatible with views_plugin::options_validate(&$form, &$form_state) in /home/revistaj/public_html/sites/all/modules/contrib/views/plugins/views_plugin_row.inc on line 0.
  • strict warning: Declaration of views_plugin_row::options_submit() should be compatible with views_plugin::options_submit(&$form, &$form_state) in /home/revistaj/public_html/sites/all/modules/contrib/views/plugins/views_plugin_row.inc on line 0.
  • strict warning: Non-static method view::load() should not be called statically in /home/revistaj/public_html/sites/all/modules/contrib/views/views.module on line 879.

„Dormeam cu aparatul lângă pat!”

Duminica 24/01/2010; Micaela S.Barbu

     

      Jocurile de noroc crează dependenţă indiferent de vârstă, statut social sau banii de care dispune persoana respectivă. Stelică, un fost jucător care în prezent lucrează în presă, şi-a petrecut nu mai puţin de 11 ani din viaţă în preajma aparatelor şi a cazinourilor, fiind în mai multe rânduri la un pas de a-şi pierde casa.

Cum a fost la început?

     Ştiu că probabil sună ciudat, dar a fost excelent. Prietenii mei erau oameni de viaţă... stăteam cu ei toată noaptea şi beam, ne distram... Apoi am început toţi să mergem la cazino. Toţi aveam bani, aşa că nu era o problemă. Mâncam, râdeam, consumam câte o sticlă de whiskey, era chiar frumos. Să nu crezi că ne duceam la cazinouri din astea de cartier, cum sunt acum peste tot. Mergeam în centru, la alea de fiţe, unde se juca pe sume serioase. Atunci am aflat că prietenii mei mergeau mai de mult timp acolo, aşa că erau obişnuiţi. Pe mine nu mă atrăgea cine ştie ce să joc, dar stăteam cu ei. Preferam să stau pe margine şi să mă uit la ei. Nu le aveam eu cu băutura cine ştie ce, cum nu le am nici acum, dar îmi plăcea să îmi iau un whiskey cu gheaţă şi să mă uit la ei. Mă mai puneau să le zic câte un număr... de multe ori chiar nimeream. După câteva seri aşa, am văzut că ei tot câştigau, eu eram puţin plictisit, aşa că am băgat şi eu nişte bani. Am câştigat atunci. A oua zi la fel, a treia zi la fel... Eram convins că e imposibil să pierzi la ruletă! Aveam un salariu bun pe vremea aia, şi la un moment dat chiar mă gândeam  să îmi dau demisia, că nu are rost să mă obosesc degeaba. Păi, într-o săptămână eram pe plus cu mai mult de jumătate dintr-o leafă...

Când ai simţit că devii dependent?

     O perioadă am dus-o cum v-am zis, adică bine. Mergeam toţi, ne distram, râdeam.Prietenii mei jucau pe sume mai mari decât mine, aşa că ori câştigau o grămadă, ori pierdeau foarte mult. Dar v-am zis, nu era niciunul sărac, aşa că nu era o tragedie. De la o vreme, nu ştiu nici până acum ce s-a întâmplat, dar am început toţi să ieşim pe minus. O mare parte dintre ei au început să nu mai vină, aşa că ne-am împuţinat uşor-uşor. La un moment dat, am rămas doar eu şi cu încă un prieten, R. Nu mai era ca la început, se schimbase atmosfera. Mergeam tot la cazinourile din centru, dar nu ne mai ardea de glume şi de băutură. Veneam acasă de la muncă, mâncam ceva, şi ori mă suna el ori îl căutam eu. „Mergem?”. Atât trebuia să zicem, că ştiam despre ce e vorba. Mai câştigam, mai pierdeam... încă nu era o problemă, doar că ajunsesem să ne ducem în fiecare zi.

Dacă deja nu mai era distractiv, de ce ai continuat?

     Acum mi se pare o tâmpenie, dar atunci nu ştiu... pur şi simplu nu puteam să fac altceva, nu mă mai gândeam la nimic altceva, nu aveam răbdare să mă duc în altă parte. Eram într-o seară cu R. şi am discutat noi despre mania asta a noastră. Ne-am hotărât că nu e în regulă ce facem, că ne neglijăm familiile, aşa că am găsit soluţia: ne ocupăm timpul cu altceva. Ne-am dus la o bere, unde am stat cam două-trei ore, după care... tot la ruletă am ajuns. Cam de atunci am început să pierdem destul de mult, se împuţise treaba. Mă tot întreba nevastă-mea ce fac cu banii, deja credea că am pe altcineva. Şi totuşi, nu ne puteam abţine, trebuia să mergem. |n fiecare dimineaţă ziceam că nu mai calc acolo niciodată, ziua stăteam liniştit la muncă, apoi venea seara... când deja nu mai aveam răbdare. Parcă eram la serviciu, atât de grăbit eram să ajung la ruletă. Acum, când mă gândesc, mi se pare incredibil... parcă nu eram eu. În orice caz... la un moment dat ajunsesem să încercăm să ne păcălim între noi. Ne ziceam „băi, mergem acolo, dar nu mai băgăm bani. Bem şi noi un pahar de ceva şi plecăm acasă”. Ajungeam în cazino, ne puneam pe bară şi ne gândeam noi: „Hai să băgăm la «căluţi», că acolo e ieftin”.
„Căluţii” era un joc mecanic, asemănător cu cursele de cai sau de câini. Erau nişte figurine, pariai pe ele, şi începea cursa. Nu prea ne plăcea, dar o făceam aşa, de încălzire. După aia iar ne puneam lângă ruletă... Ne dădeam de câteva ori cu presupusul, ne ieşea, şi băgam bani. Ştii cum e, când e pe bani e altfel, aşa că pierdeam...

Mergeai zilnic în acelaşi loc şi făceai acelaşi lucru?

     Am făcut asta o perioadă lungă de timp, cam un an sau doi, dar m-am diversificat după. De fapt, ruleta a fost doar începutul... Am mai încercat eu să joc barbut, cărţi, dar n-avea haz cu oameni. Mie îmi plăcea la astea electronice, că altfel gazda iese mereu pe plus, ştii cum se zice...Marea mea problemă a fost cu aparatele (n.r. jocurile electronice de American Poker). Acolo mă puteam duce şi singur, nu mai aveam nevoie de companie. De fapt, preferam aşa, că nu suportam să stea nimeni lângă mine, că toţi tind să îţi dea sfaturi. La ruletă mai merge, că sunt multe numere, dar aici la doar două culori, mai mult te enervează. Aşadar, stăteam cu nopţile şi la aparate, chiar renunţasem aproape complet la cazino. Băgam sume mari, mă mai scoteam, mai pierdeam... Aveam eu un loc al meu unde mă duceam. La cât mergeam acolo, eram deja prieten foarte bun cu patronul. Juca şi el, la aparatul de lângă mine. M-am dus într-o seară cam beat şi, după ce am jucat câteva ore şi am pierdut, m-am dus să vorbesc cu patronul. Nu mi-a luat mult să îl conving să îmi dea un aparat acasă. M-au ajutat doi băieţi să îl duc, oricum stăteam la două blocuri de acolo. Nevastă-mea cu băiatul erau la ţară, aşa că mi l-am instalat în sufragerie. Mi-a dat cheia, îmi băgam cât voiam, şi jucam. Când mi se făcea somn, adormeam, şi, când mă trezeam să beau apă sau să mă duc la baie, mai dădeam câteva mâini. La sfârşitul lunii a venit să îmi facă bilanţul, i-am plătit tot până la ultimul leu. Din păcate, trebuia să vină soţia din concediu, aşa că l-am dus înapoi. Dacă mă găsea cu el lângă pat... nu ştiu, parcă era totuşi prea mult. Nu m-am lăsat de jucat, doar că mi se părea cam obositor să mă mai deplasez până în barul ăla, mă obişnuisem cu el acasă. Chiar dacă nu am pierdut în nicio seară o sumă enormă, datoriile s-au adunat, aşa că m-am împrumutat la cămătari.

Ai reuşit să îţi plăteşti datoriile?

     Da, şi să vă zic cum. Nu mai ştiu exact cât am avut termen să le dau toţi banii înapoi cămătarilor. Cert e că la un moment dat începuseră să vină în fiecare noapte pe la 2 la mine la uşă. Nu îmi făceau nimic, doar îmi aminteau câte zile mai am până îmi iau casa. Ştiam că nu aveam ce să fac, pentru că erau periculoşi, aşa că ori făceam rost de bani, ori rămâneam pe străzi. Am avut atunci câteva zile magnifice. Nu multe, două sau trei. În timpul ăla, am recuperat toţi banii, le-am dat şi m-au lăsat în pace. Vezi? Tot aparatele m-au scos din belea...

Cum te-ai lăsat?

     După ce am scăpat de datorii, am început să mă duc iar cu R. la ruletă, nu lipseam în nicio seară. Într-o zi, nu mai ştiu exact ce aveam de făcut, parcă de mers la o petrecere, aşa că nu am jucat nimic. A doua zi dimineaţa când m-am trezit... am văzut că am bani în buzunar. Mi s-a părut fantastic! Probabil pare o prostie, dar mie mi s-a părut de parcă mi-i făcuse cineva cadou! Din momentul ăla, nu m-am mai atins de jocuri. Au trecut aproape trei ani. Când îmi mai venea să mă duc la cazino, îmi luam banii din buzunarul stâng şi îi mutam în dreptul. Ziceam că am jucat şi am ieşit pe zero, mă linişteam singur. O bună perioadă după ce am renunţat, ocoleam cazinourile la câteva străzi distanţă. Că stăteam liniştit, dar când vedeam câte unul, parcă mă trăgea dracu' înauntru. Acum am pe laptop „American Poker 2”, mă mai distrez şi îmi aduc aminte... Dar tot nu se compară cu senzaţia aia când dai în aparat cu toată forţa şi îţi intră...